Omul si copacul

Exista (cred) o legatura directa (as zice chiar atemporala!) intre om si copac, intre materia organizata superior si materia ramasa la stadiul initial, din care, se pare a aparut omul. N-as fi tras o asemenea concluzie daca nu m-as fi mutat de curind la bloc si daca n-as fi descoperit copaci, foarte multi copaci, in jurul blocurilor. Copacii acestia nu cresc singuri, trebuie sa-i sadeasca cineva, iar singurul in masura s-o faca este omul. Dorinta acestuia ( sau, mai bine zis, trebuinta sa!) de a se inconjura de viu, de viata, pina la urma ( fiindca si arborii sint fiinte !), pare sa vina dinauntru nostru, din istoria noastra primara, cuibarita in gene ( in memoria noastra colectiva!). Povara miliardelor de ani, trecuta din om in om, ne-a prins din urma si ne copleseste. Dezgroapa reflexe primordiale si ne obliga la reconsiderari tulburatoare, dramatice chiar. Ultimul val, pe scara evolutiei, ne gaseste, paradoxal, in aceeasi lume ( de unde, de fapt, am plecat!), expusi acelorasi comendamente, acelorasi riscuri si cerinte de ordin moral, spiritual, cit si de alta natura. Implacabil. Redescoperim mereu noi legaturi misterioase, scoase la suprafata de viata ( de ceea ce numim viata!) cind nici nu te astepti, facem drumul inapoi, incercam sa intelegem, apoi ne conformam ( ni le asumam ca fiind ale noastre, mosteniri grele, pe care nu ai cum sa nu ti le asumi!). Nu m-am intrebat atunci, cind m-am mutat, de ce sadesc oamenii copaci, nici vorba, grija mea a fost sa sadesc si eu unul. Am simtit ca trebuie sa fac acest lucru. Asa cum simt nevoia sa respir, sa beu apa sau sa maninc.

No comments:

Post a Comment