Dublura

Omul care se asezase in stinga mea  (eram la un cinematograf) si care ma intreba politicos daca locul era ocupat, semana izbitor cu mine. Acelasi lucru i se paru, probabil si lui, deoarece vru sa stie (aproape sfios), daca nu cumva eram frati gemeni, el fiind orfan (il chema Sebastian, ca si pe mine), nu-si cunoscuse parintii ( nici dupa ce plecase de la orfelinat), dar in inima sa simtea ca nu era singur, lucru care parea sa se adevereasca. I-am spus cine sint si cum ma cheama, explicinu-i ca nu aveam cunostinta despre asa ceva, insa recunosteam ca existau destul de multe coincidente (virsta, numele, asemanarea, intilnire aceea intimplatoare), asigurindu-l ca voi incerca sa aflu cumva adevarul. Dupa terminare filmului, ne-am despartit ( schimbind numere de telefon, adrese, carti de vizita), urmind sa ne cautam cit mai curind posibil. Am cautat-o imediat pe mama, i-am povestit ce mi s-a intimplat ( privind-o cu atentie in ochi !), insa ea a ridicat din umeri, sincera, jurindu-mi ca eram singurul copil al ei (avea si ea adesea viziuni dintre acestea ciudate!) si ma sfatui sa-mi pastrez cumpatul. Am sunat apoi la numarul primit de la strain, dar operatoarea de la celalalt capat al firului imi comunica sec ca numarul cautat era inexistent. Nu l-am gasit nici la adresa de pe cartea de vizita, nici la cinematograf si nu l-am mai vazut niciodata de atunci. Totusi, de fiecare data cind cineva imi spune pe nume, revad chipul dublurii mele, Sebastian, disparut la fel de misterios, pe cit de misterios aparuse.